Mulți se bat cu pumnul în piept la ideea că ar fi ”profesioniști”. Adică, un soi de oameni serioși, metodici, corecți, drepți ca lumânările, ca acelea fierbinți, care se îndoaie sub povara propriilor flăcări. Pe unde merg, aud sunetul gol al cuvântului ”profesionalism”, dar cu mult mai puțin efectele profesionalismului. Lumea este plină de profesioniști care excelează în gafe, în superficialitate, în înălțarea orgoliului pe culmi de Everest și-n zbenguiala obraznică a minții viciate.

Există azi un ”prototip al omului care face dreptate”, dar cu instrumente la fel de superficiale, pe cât de superficială este experiența sa primordială de a fi om, cu ”O” mare. Acesta se prezintă pe sine drept ”profesionist”, deși nu izbutește să fie nici măcar un banal meseriaș. Orgoliul, însă, îi bate cuie în tălpi și ținte în neuroni, să nu mai audă și să nu-și mai vadă în veci ”bârna” din ochi.

Adevăratul profesionalism este o floare rară și o virtute în care încape, înainte de orice, calitatea fundamentală de a fi un om deosebit. Și dacă suntem meseriași în bătutul cuielor, al pingelelor, și dacă am ajuns politicieni sau dacă muncim cu stiloul în mână, nu putem fi profesioniști până ce nu suntem întâi umani. Până ce nu umblăm prin ungherele întunecate ale minții noastre și nu căutăm cu înverșunare cauzele dispariției umanului în ceilalți, nu putem să fim împliniți în profesia noastră. Până ce profesia nu este pentru noi o pasiune, adică o iubire la fel de înflăcărată, de distinsă, de calmă și de energică precum este cea mai mare dintre iubirile noastre, nu avem cum să ne numim profesioniști.

Confuzia de azi se așează ca o ceață pe minți și face ca oamenii cei mai duri, mai agresivi, mai afectați de traumele perso-nale să treacă drept profesioniști. Medicii taciturni, ori politicieni care-și sublimează instinctul furiei se cred profesioniști. Contabilii, vânzătorii, gunoierii sau făcătorii de cizme se cred profesioniști doar pentru că i-a lău­dat, din politețe, un x sau un y.

Amăgirea face ca fața profesionalismului să fie una ciuntită de esență și adevăr. Omul care nu iubește ceea ce face, nu poate fi vreodată profesionist. Fără acest principiu fundamental al profesionismului nu suntem mai mult decât bieți alergători după o pâine seacă sau una cu gust de prăjituri. Profesionalismul este o problemă de iubire și o problemă de caracter. Fără caracter, cum putem fi profesioniști? Fără cei șapte ani de acasă, fără a socoti, a calcula, a înțelege efectul profesiei noastre asupra celor din jur, cum să fim profesioniști?

Noi batem apa în piuă și stăm în jurul cozii, crezând că suntem profesioniști de îndată ce ne-am așezat ”dosurile” într-o limuzină și am pus capetele pe o pernă mai moale. Dar, fără a avea caracter, degeaba mergem în Mercedes și inutil simțim moliciunea pernei sub capul nostru. Căci ne vor chinui insomniile și ne vor bate printre sinapse toate gândurile negre și toate spaimele pe care le-am trimis altora, în vreme ce ne credeam ”profesioniști”. De aceea, a fi meseriaș înseamnă a fi un om adevărat. Și lumii noastre îi lipsește tot mai acut, mai grav, mai stringent acest om. Unde este, oare, omul și unde este pasiunea sa?

Prof. Dinu Constantin
Liceul Teoretic ”Ioan Petruș”, Otopeni